Când eram copil obişnuiam să bat mingea cât era ziua de lungă. N-aveam net sau telefon mobil, aşa că acasă ajungeam la ora 22:00 fix. Ştiam ora, pentru că auzeam glasul mamei răzbătând prin negura nopţii. Când se întâmpla să nu-l pierd, mă mai ajuta şi ceasul ieftin de la mână. Era electronic şi avea lumină şi vreo patru-cinci melodii stupide.

Se întâmpla des să dăm mingea peste gardul unui moş nesuferit, care, din întâmplare, avea şi un topor cu care în mod sigur nu tăia doar lemnele. Mingea rătăcită printre cartofii şi verzele lui primea acelaşi tratament „raţi-ai dracu de copchii”. Câteodată se nimerea într-o grădină al cărei proprietar era un tătic tinerel cu doi copii la vreo doi-trei ani. Şi cum n-avea rost să taie mingea, o oferea odraslelor drept cadou. Rugăminţile şi plânsetele „a la Patriciu” n-au avut niciun rost, aşa că plecam resemnaţi acasă.

Acum două luni mă întâlnesc pe stradă cu unul dintre copiii tipului de mai sus. Avea vreo 11 ani şi era bătăuşul local. Nimeni nu crâcnea în faţa lui, pentru că era printre „cei mari”. Totuşi, ceva îl supăra. Îl întreb ce, iar răspunsul m-a făcut să zâmbesc:

- Al dracu moş, ne-a luat mingea şi ne-a tăiat-o!

Inutil de spus că nu-şi amintea de perioada în care tatăl lui era „moşul”!