Eram opt în camera prin care bătea vântul ca la el acasă. Iarna scoteam reşourile de sub paturi şi le băgam pe furiş în priză, făceam puţină căldură, apoi le ascundeam iar. Venea pedagogul în vizită, o femeie urâtă şi acră. Mai acră decât varza murată din pieţe, mai acră şi decât Monica Tatoiu în chiloţi de piele neagră. De fapt, oţetul avea gust de miere în comparaţie cu ea. Şi era doar una dintre cele patru gardience puse să ne păzească.
N-aveam termopane, iar geamurile tremurau ca piftia când bătea vântul. Trăgeam cele trei pături peste cap şi adormeam. Ah, de fapt adormeam ca iepurii, pentru că glumele proaste de şantier erau la ordinea zilei: rabatări, poşte, ţambal… numai gândul de a mă trezi cu picioarele în sus îmi provoca insomnie.
Aş fi vrut să fi avut un aparat foto, ca să surprind internatul în imagini, aşa dezolant cum era, cu veceurile turceşti mizerabile, pline de excremente în fiecare zi, cu femeia de serviciu care îşi blestema zilele, spurcând pe oricine avea ghinionul să fie în baie dimineaţa, cu gratiile de la parter, care dădeau impresia de puşcărie, cu uşile subţiri ca o foiţă de ţigară, care cedau la primul picior dat.
Duşurile n-aveau perdele, iar apa caldă era un vis frumos. Uneori aveam norocul să urce apa caldă şi la noi la etaj. Puteai face duş doar când aveai norocul ca cineva să nu-şi golească intestinul prin celelalte “cabine”. Ne spălam în chiuvetă, cu apă rece, ca să ne călim.
Serviciul la cantină era obligatoriu şi te scutea în ziua respectivă de corvoada mersului la şcoală. Curăţam un sac de cartofi (doi, dacă erai mai ghinionist şi se serveau cartofi cu cartofi), vreo câteva kile de ceapă, spălam vasele, dădeam cu mătura şi strângeam mesele. Era fain, pentru că de obicei făceai chestia asta cu o fată. Şi scăpai de orele de chimie, ceea ce era extraordinar. Mâncarea nu era proastă, era extraordinar de proastă, însă nu eram mofturos. Băgam la ghiozdan ca somalezii, pentru că altceva nu mâncam până a doua zi.
Astăzi e lejer. Termopane, căldură şi apă caldă. Internet, civilizaţie, facebook, dar oamenii sunt mai trişti. Sau mi se pare mie.
[…] ce scriam amintirile din liceu, când am dat peste articolul de pe adevărul, via Vali şi mi-am amintit de facultate. Mi-e […]