Doi buni prieteni se gândesc într-o zi să meargă în Bucureşti, la oraş. Sunt doi oameni simpli, de la ţară, obişnuiţi cu trezitul la ora cinci dimineaţa, mulsul vacilor şi hrănitul orătăniilor de prin curte.

La o trecere de pietoni, văzând că şoferul bucureştean nu catadiseşte să oprească, se codesc să traverseze. Îşi fac curaj şi, cu Dumnezeu în suflet, traversează. Un şofer opreşte aproape de ei şi-i claxonează:

- Haideţi bă ţăranilor, traversaţi mai repede!

Unul din ei îi spune încet celuilalt:

-De unde şi-a dat seama ăsta că suntem ţărani?

Liceul l-am făcut la Buzău, cu pedagogi, trezire la şase juma dimineaţa şi stingere la zece noaptea. Pedagogul (de fapt o tipă la vreo 35 de ani căsătorită şi mereu cu draci pe băieţi) încerca mereu să ne „atace” pe noi „băieţii de la ţară” cu tot felul de argumente. Replica mea a fost:

- Ţăranul de oraş e cel mai periculos animal!

Şi încă gândesc că fraza de mai sus e foarte adevărată.

Continuarea de aici.

A doua întâlnire de gradul al III-lea cu cei mai negrii locuitori ai României, s-a petrecut în primăvara anului 2004 (cu aproximaţie).

Mă aflam pe un bulevard destul de circulat şi mă îndreptam către autogară la autobuzul care pleca la ora 14.00. Geanta pe umăr, banii în mână iar mâinile în buzunar.

În faţa mea se opresc doi ţigani şi-mi cer „cinci mii dă lei”. Cum nu aveam, îi refuz frumuşel, şi încerc să mă strecor printre ei. Nu erau prea mari, dar fizicul meu impunător (!) mă împiedica să-mi măsor puterile cu ei. Poate m-ar fi salvat fuga, dar aveam geanta prea grea.

Unul dintre ei bagă mână în buzunar (al lor, nu al meu) şi-mi spune că are un cuţit şi că Citeşte mai departe »

De câteva zile sunt asaltat de massuri care mă îndeamnă să trimit mai departe compasiunea mea faţă de handbalistul ucis mişeleşte de ţigani.

Nu o voi face, pentru că acele mesaje nu reprezintă decât spam şi le voi ignora.

Vreau totuşi să aduc în discuţie un subiect foarte dezbătut şi foarte „la modă” printre mulţi : discriminarea.

Fiind un articol foarte lung m-am decis să-l împart în două, pentru a nu deveni plictisitor.

Mă număr printre miile (poate chiar milioanele) de români care au avut de-a face la un moment dat cu ţigani. Şi nu la modul plăcut, pot zice.

Următoarele două întâmplări s-au petrecut acum câţiva ani, când îmi stricam neuronii pe chimie, matematică şi fizică într-o cameră lugubră a căinului-internat din Buzău. Eram licean înclasa a 10-a într-un binecunoscut colegiu din Buzău.

N-aveam calculator pentru că nu aveam voie (cică era consumator de curent), aşa că mai mergeam din când în când la o sală de internet aflată în apropiere. Nu conta faptul că era mereu plină (majoritatea clienţilor fiind mai întunecaţi ca Lucifer), conta că aveam o oră în care să zburd pe internet sau eventual să-mi stric ochii jucând nuştiu ce joc în reţea.

Într-o seară am plecat mai mulţi către Tess (aşa se numea parcă) să luăm o oră de internet apoi să ne întoarcem: aveam permisie până la ora 23.00. Apoi ne încuia poarta şi trebuia să ne descurcăm singuri. :)

Plătesc, apoi mă duc către calculator.

Dacă aţi fost vreodată în vreo sală de genul acesta, ştiţi că sunteţi anunţaţi cu câteva minute înainte de expirarea timpului printr-un mesaj care apare enervant pe ecran. Nu a apărut bine mesajul, şi mă trezesc cu un „colorat” în spatele meu, care Citeşte mai departe »

Astăzi în timp ce ma plimbam ca omul (de fapt ca românul), în ultimele zile la cumpărături pentru Revelion, am văzut ceva ce m-a marcat:  2 liceence care răsfoiau nişte cărţi. Da, aţi citit bine cărţi. Ei, bine nu vă gândiţi la Stendhal, Eminescu sau Nietzsche, ci pur şi simplu cărţi  cu acţiune. E un progres totuşi, de la mess si hi5, nu?

Mai nou, se va preda din toamnă, sub forma unui curs opţional ce-i drept, istoria comunismului. Mi se pare o idee destul de bună. În felul ăsta vor vedea şi liceenii din ziua de astăzi cum era pe vremea „împuşcatului”. Propun ca în manual să fie introduse şi bancurile politice, poze cu cozile imense şi programul de la televizor. Şi obligatoriu, cenzura din presă şi televiziune precum şi foametea din întreaga ţară. Da, a fost o perioadă bună pentru unii, dar să nu uităm că, pentru unii, a fost o perioadă care le va marca toată viaţa. Vorbesc despre deţinuţii politici, oropsiţi doar pentru că au avut curajul să-şi spună cu glas tare, părerea…

Personajul din poza de mai sus le e necunoscut majorităţii liceenilor din ziua de azi. Deşi nu mai ţin minte perioada comunistă ( aveam 3 ani la Revoluţie), cărţile şi internetul mi-au format o părere despre zilele apuse. Propun să vorbim despre asta în fiecare săptămână, în cadrul acestei rubrici. Dacă puteţi contribui cu ceva poze, şi/sau întâmplări amuzante/serioase din acea epocă de aur sunteţi bineveniţi.

[Nu va urma]