Tot scriind la postul ăsta mi-am amintit de primul meu telefon.

În clasa a 9-a eram boboc la un liceu de renume din Buzău. Telefonul era în curte, funcţiona doar cu cartele din acelea de 100.000 de lei parcă  (mai erau nişte valori disponibile, dar nu le-am cumpărat niciodată).

Prin intermediul telefonului comunicam şi eu o dată sau de două ori pe săptămână cu ai mei. Ce note am mai luat (normal că le spuneam că luam numai note bune), ce-am mai pătimit prin internat şi altele…

Prin clasa a 10-a deja era musai un telefon mobil. Preţurile erau accesibile, aşa că am convins-o pe mama să-mi iau unul la abonament. Eu râvneam la un Nokia 3310 care era un fel de super-telefon al timpului acela ( cred că prin 2002).  N-a fost să fie, aşa că m-am ales cu un Siemens A50, un telefon monocrom, cu “vibraţii şi jocuri”, aşa cum l-a descris vânzătoarea. Nu l-am lăsat din mână până nu i-am consumat bateria.

Timpul a trecut, telefonul a cam îmbătrânit, eu tânjeam la alt aparat telemobil, care avea şi funcţia de cameră foto/video. Siemens M55 era un telefon color, cu o cameră ataşabilă, sistem de fişiere şi care avea şi care putea reda şi muzică. Am găsit unul prin ziar cu 2 milioane, o afacere superbă după părerea mea. Mi-am dat seama că m-am înşelat în momentul în care l-am pus la încărcat, iar după 4 ore nu se încărcase deloc. Service o săptămână, schimbat bateria, plătit 200.000 de lei pe reparaţie.

Telefonul ăsta a suferit multe la viaţa lui. A îndurat mai multe suferinţe decât combatanţii din cele 2 războaie mondiale, a văzut orori care nu pot fi povestite. A căzut în „ecran” de prea multe ori aşa că într-o zi s-a hotărât să se ducă într-un loc cu multă verdeaţă, departe de mine. Într-un cuvânt, l-am scăpat pe scări de i-au sărit toate şuruburile… Rest in pieces!

Următorul telefon l-am primit de la tata. Nu era nou, dar era mult mai avansat decât toate Siemensurile la un loc. Nu-mi plăcea meniul, fiind obişnuit cu simplitatea Siemens. Aveam grijă de el ca de ochii din cap. Chiar dacă nu avea memorie decât pentru un mp3, camera nu funcţiona şi bateria ţinea maxim o zi. Totuşi mergea internetul. Atâta grijă am avut de el încât l-am uitat la facultate şi dus a fost şi ăsta… S-a cărat fără a spune măcar un „La revedere”. Şi-a luat bagajele şi nu l-am mai văzut până azi.

Am revenit la vechea dragoste Siemens, de data asta brănduit de cei de la Benq. Am fost obligat de preţ să-mi aleg Benq-Siemens A31, un telefon mai simplu decât ecuaţia cu o necunoscută pentru un olimpic la matematică. N-avea cameră, n-avea card şi nici empetrei. Avea doar un ecran color şi atât.

Din primul salariu, m-am hotărât să-mi iau un telefon adevărat. O unealtă multi-funcţională, bună la toate. M-am oprit la Motorola V360 un telefon care avea cameră foto/video, card de memorie, sistem de fişiere, mini-usb, bluetooth, başca avea şi clăpiţă. A31 a aterizat la frate-miu, care l-a terminat fizic după câteva luni. La service ăia mi l-au terminat şi psihic , aşa că era numai bun de aruncat la gunoi. Nenea de la garanţie s-a uitat la mine prelung şi mi-a spus răspicat că nu-mi poate repara pe garanţie pe motiv că e zgâriat şi că a umblat cineva în el. „Dracu” îi zic eu în gând, ieşind pe uşă!

Momentan am acelaşi telefon, pentru că e perfect pentru ce-mi trebuie mie. Mă pot conecta la internet pe calculator, am card de 512 Mb, ţine bateria vreo 2 zile… Nu am vreun motiv să-mi iau telefon de nuştiucâte sute de lei doar pentru a fii în pas cu moda… nu-mi trebuie nuştiucâţi „megapicseli” la telefon şi nici o grămadă de funcţii pe care oricum nu le folosesc.

Este considerat cel mai mare caz de coruptie din istoria postbelica a Germaniei, „Un caz monstruos”, il numeste presa. Spiegel acuza ca uriasul consortiu, „o marca germana ca si Daimler, insa mai veche cu 79 de ani” a devenit un stat in stat, pentru care legea e „ce-i convine lui Siemens”. Lacomia firmei in dobandirea de contracte internationale, cu orice pret, a dus-o direct pe masa de lucru a procuraturii germane. Criza actuala de pe piata financiara si explozia pretului la carburanti au adaugat la deruta si „restructurarea” colosului tehnologic, care intentioneaza sa puna pe liber 17.150 de angajati.

Ştire

17.000 de oameni nu e o cifra de neglijat. Un număr semnificativ de angajaţi avem şi noi în România. Auzisem de scandalul ăsta dar nu-mi venea să cred că un colos poate să aibe atâtea probleme. Şi eu care speram să ma angajez la Siemens. :) Am fost repartizat la practică la Siemens, şi dacă aveam şansa rămâneam acolo.  Fiecare ţară cu putregaiurile ei, dar pe asta nu am auzit-o. Mită în valoare de 1,3 miliarde de euro? Să trăiţi foarte bine domnilor nemţi!