Am terminat 16 ani de şcoală. Şcoala generală cu clasele I-VIII a fost prima şcoală absolvită, urmată apoi de Colegiul Naţional B.P Hasdeu din Buzău, specializarea Matematică-Informatică. Apoi am terminat Facultatea de Inginerie Electrică şi  Ştiinţa Calculatoarelor, specializarea Automatică şi Informatică Aplicată. În prezent sunt masterand la specializarea Sisteme Avansate de Automatică şi Tehnologia Informaţiei. Probabil toată lumea care ştie data naşterii mele  ştie şi informaţiile de mai sus (cu câteva excepţii bineînţeles).

Ce salariu pot lua eu ca inginer în România? În cel mai bun caz pot zice 500-600 de euro la o firmă cunoscută, şi asta la început. Pot ajunge şi mai sus, hai să zicem 1000-1200 de euro dacă sunt destul de bun.

Acum câteva zile un prieten mi-a spus de un job care presupune un minim efort intelectual (orice idiot ştie să conducă) şi care e răsplătit pe măsură:  100 de euro pe zi ca şofer livrator în Italia.

Acum mă mir şi eu ca Guţă în faţa unui calculator de buzunar: merită oare să faci o facultate în ziua de azi, sau nu? Cu şcoala generală terminată poţi ajunge patron de firmă în doar câţiva ani, cu un minim efort intelectual şi cu minime cunoştinţe.

Să nu mai pomenesc de faptul că angajatorul nici măcar NU CEREA carnet de conducere pentru respectivul post, ci doar SĂ ŞTII SĂ CONDUCI o maşină.

În condiţiile astea, nu mai bine se înfiinţează o facultate de „Şoferi livratori pentru Italia”? Sau şi mai practic, un liceu, ca să poţi profita şi de avantajele vieţii de licean din ziua de azi: hi5, messenger, poze în oglindă, cuceriri pe internet, freze de struţ, fular purtat vara în discotecă peste tricou şi bineînţeles banalele filmuleţe realizate prin baie sau la catedră cu proful.

Oricum bacalaureatul nu mai face nici cât o ceapă degerată. Ca să treci proba orală e necesar doar să te prezinţi. Eu încă îmi amintesc că m-am stresat DOUĂ ZILE întregi ca să pot lua proba orală la limba şi literatura română. DOUĂ!

Când am fost azi la magazin să cumpăr o pungă de seminţe decojite, speciale pentru leneşi, m-am mirat că nu se prea vând.

Apoi mi-am amintit că seminţele se consumă tocmai pentru plăcerea de a scuipa cojile printre dinţi. Îi vedeţi în fiecare zi în faţa blocului, pe terase, pe stradă şi pe stadioane: consumatorii profesionişti de seminţe. E o adevărată artă să ştii cum să scuipi seminţele, iar dacă ai şi strungăreaţă poţi ajunge chiar şi campion local. Cu puţină voinţă şi un antrenor bun poţi ajunge la Olimpiadă.

Frigul de afară i-a împins pe aceşti vajnici sportivi către locuri mai călduroase: baruri, locuinţe proprii, scări de bloc, însă după două-trei luni de antrenament, revin campionatele naţionale de scuipat seminţe. Hai ai noştri! Măcar la asta să luăm  cel puţin o medalie.

Începe week-endul râzând:

Via

Aşa a stat de fapt treaba:

Cât o mai fi chilu’ de usturoi?

Doi buni prieteni se gândesc într-o zi să meargă în Bucureşti, la oraş. Sunt doi oameni simpli, de la ţară, obişnuiţi cu trezitul la ora cinci dimineaţa, mulsul vacilor şi hrănitul orătăniilor de prin curte.

La o trecere de pietoni, văzând că şoferul bucureştean nu catadiseşte să oprească, se codesc să traverseze. Îşi fac curaj şi, cu Dumnezeu în suflet, traversează. Un şofer opreşte aproape de ei şi-i claxonează:

- Haideţi bă ţăranilor, traversaţi mai repede!

Unul din ei îi spune încet celuilalt:

-De unde şi-a dat seama ăsta că suntem ţărani?

Liceul l-am făcut la Buzău, cu pedagogi, trezire la şase juma dimineaţa şi stingere la zece noaptea. Pedagogul (de fapt o tipă la vreo 35 de ani căsătorită şi mereu cu draci pe băieţi) încerca mereu să ne „atace” pe noi „băieţii de la ţară” cu tot felul de argumente. Replica mea a fost:

- Ţăranul de oraş e cel mai periculos animal!

Şi încă gândesc că fraza de mai sus e foarte adevărată.

UE vrea multe. Vrea maşini dotate cu ABS, Românii fără idioţi în ele şi multe altele.

ABS-ul e un dispozitiv inutil, zic eu. Pentru că măreşte distanţa de frânare semnificativ, ajutând totuşi la menţinerea direcţiei. Păi, pentru pietoni la ce ajută menţinerea direcţiei, dacă distanţa de frânare se va extinde semnificativ? Un şofer mediocru ar putea  să menţină direcţia maşinii frânând în etape, totodată micşorând distanţa de frânare (mai ales pe zăpadă sau pe piatră cubică umedă). Aici nu includem totuşi femeile sau bărbaţii care au luat carnetul pe pile, pentru că  n-ar putea să oprească nici căruţa fără cai.

Mai degrabă aş obliga toţi producătorii de maşini să introducă sistemul ESP pe toate maşinile, decât prostia de ABS.

Când eram mic eram spălat pe creier constant cu lecţiile de religie făcute la şcoală. Ca majoritatea elevilor, dealtfel. Aşa că am avut un permanent respect pentru oamenii în sutană. Nu mergeam în fiecare duminică la biserică pentru că nu mă puteam trezi aşa devreme (cine se trezeşte duminca la ora 7 dimineaţa?), însă atunci când mergeam TREBUIA să dau bani pe lumânări, pentru că alea de la magazin nu erau bune, şi trebuia să cotizez la cutia milei.

Cutia milei o percepeam ca pe un ajutor dat săracilor, pentru că de-aia era pusă acolo. Sau aşa m-am gândit eu atunci, cu mintea mea de copil.

In plus, se plang ca nu au cum sa stranga sumele restante pentru ca vanzarile de lumanari si carti bisericesti au scazut in ultima vreme, iar lumea nu mai lasa cine stie ce in cutia milei.

Deci aşa stă treaba. Proştii bagă bani în cutia milei pentru a avea popii ce cheltui. Plus că n-am înţeles o treabă: ce vorbesc ei atât la telefonul fix? Vorbesc cu sf. Petre? Sau poate transmit slujba babelor care n-au putut ajunge?

Nu cred că există zi în care să nu mă gândesc să consum. Dacă se întâmplă să trec pe lângă magazin, voi cheltui întotdeauna şi ultimul bănuţ să-mi satisfac poftele.

Într-o seară geroasă aveam de ales dintre două lucruri: să iau taxiul sau să o iau pe jos şi să-mi cheltui ultimii bani (venisem de la un blogmeet) pe un pachet. Nu ştiu cum să o descriu, e o permanentă senzaţie de foame, accentuată fix în momentul în care trec pe lângă magazin. Cred că mi-aş vinde şi căciula doar pentru a savura chiar şi câteva minute.

De fapt, dacă mai scriu mult despre dependenţa mea, ajung să mă îmbrac şi să plec prin troiene până la magazin.

Ştiu că v-ati prins deja din titlu că e vorba despre celebrul sandwich de la Panini, despre care am mai vorbit mai demult. Unii  credeau că e vorba despre o femeie.

Pot spune că, în general, îmi plac mâncărurile sănătoase, iar dacă dau de o roşie cultivată în grădină, şi nu în seră, atunci pot scoate din buzunar chiar  şi 10 lei pe kilogram. Da, sandwichul evocat mai sus nu e sănătos, însă nici o dependenţă nu e, aşa-i?

Guvernul va scumpi mâncărurile junk, adică nesănătoase. Vin cu o întrebare: ce e mai periculos: margarina (plină de E-uri dubioase) sau untul (care se presupune a fi făcut  din lapte, fără conservanţi artificiali)? Întreb, pentru că se pare că au acelaşi preţ (poziţia 19-20 din tabel), iar eu am un pachet de unt pe care-l consideram ca fiind mâncare sănătoasă.

A doua chestie: ce dependenţe aveţi voi?

Am în reader vreo 30 de bloguri, pe care le citesc zilnic, dacă băieţii şmecheri de la vodafone îmi permit asta.

Am de urmărit multe articole, însă cele mai spumoase rămân comentariile. De multe ori s-a întâmplat ca articolul să fie mai slab decât comentariile, pe care le citesc cu un interes sporit. Acolo am remarcat o chestie: toată lumea e inteligentă atunci când are la dispoziţie google.

Spre exemplu idiotul de aici a dat rapid o căutare pe gugăl şi se crede Einstein. Cu un interes minim putea să facă  lumii un bine şi să caute pe Google o frânghie şi o bucată de săpun.

Fotbal

Când eram mic obişnuiam să mă joc cu mingea prin faţa blocului, ca toţi copiii de altfel. Ne jucam direct pe beton, iar porţile erau, de regulă, doi bolovani. Distanţa era măsurată metodic cu pasul.

Era simplu : dacă mingea trecea printre bolovanii ăia, era gol şi nimeni nu contesta asta. Ei bine, problemele apăreau când mingea prindea puţină altitudine, să zicem peste 5 cm şi nimerea bara imaginară. Existau două situaţii:

a. Dacă echipa care a luat golul era în avantaj cu multe puncte, atunci închideau ochii şi, plini de satisfacţie, validau golul.

b. În caz contrar începea războiul. Aveam un coleg care se lua cu mâinile de fund şi sărea ca baschetbaliştii, apoi urla ca ţiganii în faţa poliţiei şi se văita că îl furăm. Situaţia se schimba dacă reuşea cumva să întoarcă scorul în favoarea lui, zâmbind ironic şi arătând cu degetul spre cer: „Vezi bă, Dumnezeu vede!”

Nu s-a schimbat nici până acum obiceiul românilor de a nu şti să piardă. Atunci când pierde România la fotbal, se acuză arbitrajul şi  nicidecum jocul extraordinar de prost al tricolorilor. Sau se dă vina pe teren, antrenori, maseori, femeia de serviciu din vestiare, medici care prescriu medicamente aiurea etc. O fi atât de greu să-ţi recunoşti greşelile personale şi să ţi le asumi?

Jocurile copilăriei

Un joc foarte popular pe atunci (acum a fost înlocuit de Counter-Strike sau de „ucisul părinţilor cu cuţitul”) era „pac-pac”. Arma era o ţeavă furată din barăcile dezafectate, iar muniţia era formată din cornete făcute din hârtia caietelor mai vechi ( sau mai noi pentru cei cărora nu le prea plăcea şcoala). Exista doar o singură regulă: nu se trage spre faţă. În rest, oriunde erai atins de „glonţ” erai eliminat.

Ei bine, colegul de mai sus care sărea ca Geoană la alegeri, a fost nimerit de un cornet. Muniţia n-a căzut, ci a rămas înfiptă în pulovăr, făcându-l pe acesta să creadă că nu a fost atins. A început circul, deşi toată lumea încerca să-l convingă să se uite la cornetul înfipt foarte bine în piept, ca un mărţişor.

La o bere

De obicei lumea uită berile promise. Dacă aş face un calcul, mai mult ca sigur că aş avea de primit vreo trei navete de bere. Din pariuri sau din promisiuni. De obicei când cineva pierde un pariu încep scuzele stupide.

Jocurile de pierdut vremea

Poker, şeptică, whist, şah, table, dame, rummy, Nu te supăra frate, Ţintar, Monopoly sau alte jocuri sociale (excludem jocurile sociale mai nou apărute de genul „Spart casa de schimb valutar”, „Deturnatul maşinii valorice de la bancă” sau mai vechiul„viol în grup”). Cred că nu există comunitate în care să nu existe şi un luzăr care să nu recunoască niciodată înfrângerea: „Da, dar…” apoi o serie de motive, cât mai penibile de genul: „Nu eram atent, Mă scărpinam în fund, Era o gagică bună şi am greşit mutarea, Nu-mi mai amintesc clar regulile, Hai încă unul, dar de data asta facem cum zic eu, pentru că-s sigur că aşa e bine” sau altele.

O fi atât de greu să recunoşti că ai pierdut?