Acum 16 ani

Acum 16 ani eram cel mai înfocat suporter al României. Eram atât de pasionat de sportul ăsta, încât atunci când România a avut lovitură de la 11 metri în ultimul minut (scorul era de 2-2, scor la care Anglia se califica mai departe), pur și simplu n-am rezistat să mă uit. Am fugit în bucătărie, chiar n-am putut să rezist stresului, credeam că Ganea va rata, deși era fotbalistul meu preferat. Aveam 13 ani pe atunci și n-am putut să mă uit la un penalty în ultima secundă. Nici azi nu pot, nu cred că aș rezista(minutul 1:32).

Acum 16 ani România învingea Anglia într-o grupă destul de grea. Da, aveam fotbal pe atunci, și da, de-aia mă oftic și azi. Și totuși sunt optimist, nu ca pizdele din ziua de azi: câștigă Halep, suntem fani Halep. Câștigă România, suntem fani România. Pierde România, huo Pițurcă/Antonescu/Iordănescu. Pierde Halep: mno, și-așa era machidoancă stresată.

În 2003 eram în fața televizorului într-o bodegă obscură, atunci când Urs Maier se pișa de sus pe naționala noastră: un penalty inventat și niște minute de prelungire adăugate din căciula lui de vrăjitor. Nu vreau să-mi amintesc ce nervos eram, chiar dacă ai noștri au ratat ca niște eroi, iar arbitrul a pus doar niște cuie în sicriul naționalei. Eram atât de nervos pe arbitraj, pe chakră, pe mantră, pe Elveția și totuși am continuat să sper în Națională.

Și nu pot să uit versurile fostului imn al Naționalei, versuri care azi nu se mai aplică (între noi fie vorba, ăsta e singurul imn adevărat al Naționalei)
Dacă pierde sau câștigă/ Noi suntem mereu cu ei