Unii nu ştiu să piardă

Fotbal

Când eram mic obişnuiam să mă joc cu mingea prin faţa blocului, ca toţi copiii de altfel. Ne jucam direct pe beton, iar porţile erau, de regulă, doi bolovani. Distanţa era măsurată metodic cu pasul.

Era simplu : dacă mingea trecea printre bolovanii ăia, era gol şi nimeni nu contesta asta. Ei bine, problemele apăreau când mingea prindea puţină altitudine, să zicem peste 5 cm şi nimerea bara imaginară. Existau două situaţii:

a. Dacă echipa care a luat golul era în avantaj cu multe puncte, atunci închideau ochii şi, plini de satisfacţie, validau golul.

b. În caz contrar începea războiul. Aveam un coleg care se lua cu mâinile de fund şi sărea ca baschetbaliştii, apoi urla ca ţiganii în faţa poliţiei şi se văita că îl furăm. Situaţia se schimba dacă reuşea cumva să întoarcă scorul în favoarea lui, zâmbind ironic şi arătând cu degetul spre cer: „Vezi bă, Dumnezeu vede!”

Nu s-a schimbat nici până acum obiceiul românilor de a nu şti să piardă. Atunci când pierde România la fotbal, se acuză arbitrajul şi  nicidecum jocul extraordinar de prost al tricolorilor. Sau se dă vina pe teren, antrenori, maseori, femeia de serviciu din vestiare, medici care prescriu medicamente aiurea etc. O fi atât de greu să-ţi recunoşti greşelile personale şi să ţi le asumi?

Jocurile copilăriei

Un joc foarte popular pe atunci (acum a fost înlocuit de Counter-Strike sau de „ucisul părinţilor cu cuţitul”) era „pac-pac”. Arma era o ţeavă furată din barăcile dezafectate, iar muniţia era formată din cornete făcute din hârtia caietelor mai vechi ( sau mai noi pentru cei cărora nu le prea plăcea şcoala). Exista doar o singură regulă: nu se trage spre faţă. În rest, oriunde erai atins de „glonţ” erai eliminat.

Ei bine, colegul de mai sus care sărea ca Geoană la alegeri, a fost nimerit de un cornet. Muniţia n-a căzut, ci a rămas înfiptă în pulovăr, făcându-l pe acesta să creadă că nu a fost atins. A început circul, deşi toată lumea încerca să-l convingă să se uite la cornetul înfipt foarte bine în piept, ca un mărţişor.

La o bere

De obicei lumea uită berile promise. Dacă aş face un calcul, mai mult ca sigur că aş avea de primit vreo trei navete de bere. Din pariuri sau din promisiuni. De obicei când cineva pierde un pariu încep scuzele stupide.

Jocurile de pierdut vremea

Poker, şeptică, whist, şah, table, dame, rummy, Nu te supăra frate, Ţintar, Monopoly sau alte jocuri sociale (excludem jocurile sociale mai nou apărute de genul „Spart casa de schimb valutar”, „Deturnatul maşinii valorice de la bancă” sau mai vechiul„viol în grup”). Cred că nu există comunitate în care să nu existe şi un luzăr care să nu recunoască niciodată înfrângerea: „Da, dar…” apoi o serie de motive, cât mai penibile de genul: „Nu eram atent, Mă scărpinam în fund, Era o gagică bună şi am greşit mutarea, Nu-mi mai amintesc clar regulile, Hai încă unul, dar de data asta facem cum zic eu, pentru că-s sigur că aşa e bine” sau altele.

O fi atât de greu să recunoşti că ai pierdut?