Despre bârfă şi bârfitori

Anii ’80, şantier, ture de câte 12 ore, şefi,  şefuţi, “treacă-meargă”, “merge şi aşa”. Un tip îşi nota într-un carneţel fiecare eveniment care i se părea lui important: Vasilescu iar a întârziat o oră, Popescu iar a venit băut, Georgescu a plecat acasă cu ceva cabluri. Apoi se ducea la şef şi-i dădea raportul, în speranţa unei promovări.
Inutil de spus că pârâciosul a fost dat afară. Motivul? “Dacă în carneţelul ăla ne are trecuți şi pe noi şi-l arată directorului?”

Anii ’90, fabrică, Germania. Printre angajaţi era şi un român, care nu se spetea cu munca, însă dorea o promovare. Îşi urmărea colegii, apoi dădea raportul şefului, indicându-i persoanele care întârzie în mod regulat la muncă. La fel, a fost dat afară pentru un motiv destul de simplu: “nu poţi forma un colectiv cu oameni care spionează. Iar dacă omul nu se poate integra într-un colectiv, atunci nu avem nevoie de el”.

În general lumea se fereşte de pârâcioşi ca de ciumaţi. La fel şi de bârfitori.