Când eram mic eram spălat pe creier constant cu lecţiile de religie făcute la şcoală. Ca majoritatea elevilor, dealtfel. Aşa că am avut un permanent respect pentru oamenii în sutană. Nu mergeam în fiecare duminică la biserică pentru că nu mă puteam trezi aşa devreme (cine se trezeşte duminca la ora 7 dimineaţa?), însă atunci când mergeam TREBUIA să dau bani pe lumânări, pentru că alea de la magazin nu erau bune, şi trebuia să cotizez la cutia milei.

Cutia milei o percepeam ca pe un ajutor dat săracilor, pentru că de-aia era pusă acolo. Sau aşa m-am gândit eu atunci, cu mintea mea de copil.

In plus, se plang ca nu au cum sa stranga sumele restante pentru ca vanzarile de lumanari si carti bisericesti au scazut in ultima vreme, iar lumea nu mai lasa cine stie ce in cutia milei.

Deci aşa stă treaba. Proştii bagă bani în cutia milei pentru a avea popii ce cheltui. Plus că n-am înţeles o treabă: ce vorbesc ei atât la telefonul fix? Vorbesc cu sf. Petre? Sau poate transmit slujba babelor care n-au putut ajunge?

Nu, nu m-am tâmpit. N-am dat în mintea lui Blogatu să încep cu reviewuri de telefoane pe care nici nu le-am văzut în viaţa mea.

Vroiam doar să vă cer vouă părerea despre telefonul ăsta, care pentru mine reprezintă Dumnezeul telefoanelor: procesor de 528 Mhz, Microsoft Windows Mobile 6.1, cameră de 3.15 Mpx, memorie internă de 256 MB expandabilă cu card microSD, 3G, Wlan, plus un GPS. Preţul e cam mare, cam 1500 de lei.

Un alt telefon candidat la postul de Dumnezeu al telefoanelor este Motorola VE66: procesor de 500 Mhz, Linux, cameră de 5 Mpx, memorie internă de 110 MB expandabilă cu card microSD, Wlan, dar fără 3G şi fără GPS. Preţul cam 900 de lei. Ăsta mai are şi radio FM cu RDS.

Sunt fan Motorola, aşa că nu ştiu dacă aş vrea altă marcă (ştiu că există şi NOKIA). Am un V360 căruia i-am schimbat softul, iar cablul de date e uşor de găsit (miniUSB).

Oare se merită diferenţa de 600 de ron pentru GPS şi 3G, dar cu o cameră mai slabă şi fără radio?

Aşa şi? Va simţiţi cu musca pe căciulă?

Până ieri se ascultau telefoanele, dar nu în mod legal. Acum s-a dat legea, şi toţi s-au prins cu mâinile de fund şi au sărit în sus ca arşi. Păi cum să le asculţi lor telefoanele, să le citeşti sms-urile şi să le citeşti şi  emailurile ?

Eu unul stau liniştit. N-am nimic de ascuns, poate doar niscaiva subiecte de la nişte examene (şşşşt)  nişte spamuri pe mail, şi nişte oferte de la ejobs (cam puţine, că tot a venit criza).

La telefon nu sporovăiesc ore întregi şi dacă se obosesc să mă asculte pot afla lucruri interesante ca : momentul exact când merg la şcoală, ce proiecte mai am, programarea examenelor. SMS-uri nu prea trimit pentru că mi-e lene.

TU ce ai de ascuns de te deranjează?

PS: Şi dacă tot am luat-o cu presa, ăsta iar se bagă în seamă şi vorbeşte când ar trebui să tacă. Nu-l bagă nimeni ? În seamă?

Tot scriind la postul ăsta mi-am amintit de primul meu telefon.

În clasa a 9-a eram boboc la un liceu de renume din Buzău. Telefonul era în curte, funcţiona doar cu cartele din acelea de 100.000 de lei parcă  (mai erau nişte valori disponibile, dar nu le-am cumpărat niciodată).

Prin intermediul telefonului comunicam şi eu o dată sau de două ori pe săptămână cu ai mei. Ce note am mai luat (normal că le spuneam că luam numai note bune), ce-am mai pătimit prin internat şi altele…

Prin clasa a 10-a deja era musai un telefon mobil. Preţurile erau accesibile, aşa că am convins-o pe mama să-mi iau unul la abonament. Eu râvneam la un Nokia 3310 care era un fel de super-telefon al timpului acela ( cred că prin 2002).  N-a fost să fie, aşa că m-am ales cu un Siemens A50, un telefon monocrom, cu “vibraţii şi jocuri”, aşa cum l-a descris vânzătoarea. Nu l-am lăsat din mână până nu i-am consumat bateria.

Timpul a trecut, telefonul a cam îmbătrânit, eu tânjeam la alt aparat telemobil, care avea şi funcţia de cameră foto/video. Siemens M55 era un telefon color, cu o cameră ataşabilă, sistem de fişiere şi care avea şi care putea reda şi muzică. Am găsit unul prin ziar cu 2 milioane, o afacere superbă după părerea mea. Mi-am dat seama că m-am înşelat în momentul în care l-am pus la încărcat, iar după 4 ore nu se încărcase deloc. Service o săptămână, schimbat bateria, plătit 200.000 de lei pe reparaţie.

Telefonul ăsta a suferit multe la viaţa lui. A îndurat mai multe suferinţe decât combatanţii din cele 2 războaie mondiale, a văzut orori care nu pot fi povestite. A căzut în „ecran” de prea multe ori aşa că într-o zi s-a hotărât să se ducă într-un loc cu multă verdeaţă, departe de mine. Într-un cuvânt, l-am scăpat pe scări de i-au sărit toate şuruburile… Rest in pieces!

Următorul telefon l-am primit de la tata. Nu era nou, dar era mult mai avansat decât toate Siemensurile la un loc. Nu-mi plăcea meniul, fiind obişnuit cu simplitatea Siemens. Aveam grijă de el ca de ochii din cap. Chiar dacă nu avea memorie decât pentru un mp3, camera nu funcţiona şi bateria ţinea maxim o zi. Totuşi mergea internetul. Atâta grijă am avut de el încât l-am uitat la facultate şi dus a fost şi ăsta… S-a cărat fără a spune măcar un „La revedere”. Şi-a luat bagajele şi nu l-am mai văzut până azi.

Am revenit la vechea dragoste Siemens, de data asta brănduit de cei de la Benq. Am fost obligat de preţ să-mi aleg Benq-Siemens A31, un telefon mai simplu decât ecuaţia cu o necunoscută pentru un olimpic la matematică. N-avea cameră, n-avea card şi nici empetrei. Avea doar un ecran color şi atât.

Din primul salariu, m-am hotărât să-mi iau un telefon adevărat. O unealtă multi-funcţională, bună la toate. M-am oprit la Motorola V360 un telefon care avea cameră foto/video, card de memorie, sistem de fişiere, mini-usb, bluetooth, başca avea şi clăpiţă. A31 a aterizat la frate-miu, care l-a terminat fizic după câteva luni. La service ăia mi l-au terminat şi psihic , aşa că era numai bun de aruncat la gunoi. Nenea de la garanţie s-a uitat la mine prelung şi mi-a spus răspicat că nu-mi poate repara pe garanţie pe motiv că e zgâriat şi că a umblat cineva în el. „Dracu” îi zic eu în gând, ieşind pe uşă!

Momentan am acelaşi telefon, pentru că e perfect pentru ce-mi trebuie mie. Mă pot conecta la internet pe calculator, am card de 512 Mb, ţine bateria vreo 2 zile… Nu am vreun motiv să-mi iau telefon de nuştiucâte sute de lei doar pentru a fii în pas cu moda… nu-mi trebuie nuştiucâţi „megapicseli” la telefon şi nici o grămadă de funcţii pe care oricum nu le folosesc.

A început şcoala, şi o dată cu ea, au apărut şi şmecheraşii cu telefoane cu cameră  de x megapicseli şi cu empetrei, care se plictisesc. Şi cum n-au ce face decât să asculte musca patinând pe creierul lor neted, şi-au zis să facă puţină băşcălie de bobocei. Că, deh, sunt şi ei nou veniţi şi au nevoie de botez. Pe ăştia dacă i-aş vedea pe stradă i-aş scuipa între ochi. Direct, fără resentimente, şi tot aş dormi foarte confortabil seara.

Ar fi fost excelent ca în fiecare clasă să existe o cameră de supraveghere. În acest mod nu ar mai fi existat niciun incident de genul ăsta sau mai grav. Câte zile vor mai trece până vedem ştirea la PROTV: DOI/DOUĂ BĂIEŢI/FETE  S-AU LUAT LA BĂTAIE PENTRU … Bineînţeles, folosind filmuleţele de pe youtube, că aşa e la modă: ai canal propriu în care pui filmele de care eşti mândru.

LE: Din greşeală am pus cel de-al doilea filmuleţ, realizat tot de aceeaşi idioţi! Am corectat!