…indiferenţa. Ce m-a îngrozit la ştirea asta nu e tupeul celor doi de a ataca în plină zi, ci e nepăsarea de care au dat dovadă românii din apropiere. Nimeni n-a zis nimic, nimeni nu a văzut nimic. Poliţia comunitară patrulează de obicei prin gară. Nu trebuia decât ca cineva cu sânge în cojones să se ducă să-i anunţe. Totuşi, nimeni nu a mişcat un deget. De ce? Pentru că nu e treaba lor, nu-i interesează, dă-l dracu pe ăla!
Parcă mi-e ruşine că sunt român. Chiar dacă nu-i pot suporta pe acei oameni mai coloraţi ca tabla de la şcoală, îi admir pentru o singură chestie: unitatea. Dai într-unul, sar 10 pe tine, chiar dacă nu se cunosc între ei. La noi, cum e? Te bat bine, apoi, după ce pleacă agresorii, se apropie vreo doi curajoşi şi te întreabă dacă eşti bine. Abia după ce ăia sunt deja departe.
Asta am păţit-o pe propria piele acum câţiva ani. Atunci mi-am dat seama că în România eşti pe cont propriu. Ori ei, ori tu! Principiul care trebuie respectat la noi: de ce să plângă mama, când poate să plângă mă-sa!
Leave a Reply