Profesorul Ciocîlteu

Povesteam astăzi cu cineva şi din vorbă-n vorbă mi-am adus aminte de profesorul Ciocîlteu. A fost profesorul meu de limba română în liceu vreo 2 ani.

Nu vreau să discut despre modul lui de predare şi despre modul lui de ascultare, care totuşi era unic. Cum o dădeai, cum o întorceai, tot nota 6 sau 7  luai. Nota 10 era rezervată doar pentru profesor, nota 9 pentru elevele (da, elevele) studioase. Nota 8 era pentru cei care se strofocau cât de cât.

Nu a trecut mult timp de la primul contact al meu cu liceul. Colegiul B.P. Hasdeu făcea parte din elita liceelor şi din acest motiv trebuia să ne respectăm „blazonul”. Sau cel puţin aşa ni se spunea.

Să revenim… îmi amintesc de o întâmplare povestită chiar de profesorul Ciocîlteu, care printre Emineştii şi Mironii Costini reuşea să insereze o pauză în care să ne delecteze cu amintirile sale ca profesor şi/sau elev/student/inspector. Multe amintiri ni le spunea de vreo 4-5 ori. Bineînţeles că noi nu ziceam nimic: scăpam şi de oră şi de ascultat şi de prezentat tema.

Avea teză cu unii de la seral. Linişte. Toată lumea scria, părea că a învăţat. El era la catedră, citea ziarele cumpărate de elevi, chipurile, pentru a-i distrage atenţia.

Îl zăreşte pe unu’ prin ultima bancă, ce copia de zor dintr-o carte. Se face că nu-l observă. El copiază în continuare. În momentul ăsta,  în stilu-i caracteristic, porneşte o mini-anecdotă, ca-ntotdeauna:

„Căţeluş cu părul creţ (cel ce copia… nimic)/ Fură raţa din coteţ (reacţie-zero, în acest timp înaintează spre el fără ca acesta să-şi dea seama). Şi se jură că nu fură ( Apoi dintr-o mişcare bagă mâna-n bancă şi-i ia cartea de pe care copia): <<Şi l-am prins futu-l-n gură!>>”

Nu mai trebuie să precizez reacţia noastră.