Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la anii de liceu, cu temele copiate în clasă, jocurile de Quake din laboratorul de informatică, de tremuriciul din glezne în timpul orei de chimie, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie.
Despre profesorul Ciocîlteu am mai scris. Mi-am adus iar aminte de el astăzi când, în statisticile blogului apărea numele lui.
Ţin minte şi acum când s-a îndreptat râzând spre un coleg, care nu ştia lecţia. Îl pupă pe frunte părinteşte: “să le zici tuturor că profesorul Ciocîlteu te-a pupat în fund, pentru că ăsta nu-i cap, e fund”, apoi îi aplică o palmă peste ceafă, tot “părinteşte”.
Pentru că pitong.
Foarte tare proful asta!! Eu imi amintesc de profa de mate cu care am devenit “prietena” ulterior, dar si pe profa de chimie cu care n-am fost deloc prietena. Nu stiu cum am reusit sa nu raman cu atatia 4 in clasa a 9a. Sau are legatura cu IQ-ul meu?:))
Hai noroc si mai asteptam amintiri
Eu uram chimia, nu profesorul.
Fan Victorblog :)>- :)>-