Cum păstrăm ce avem?

Într-un fel sunt privilegiat: am muntele şi marea lângă mine. Muntele e la doi paşi, am numai păduri şi verdeaţă cât cuprinde. Nu stau în oraş, deci nu inspir aşa multe noxe.

Marea e de fapt lacul de acumulare. Are vreo 7 km lungime şi adâncime variabilă. Apa caldă şi relativ curată ţine loc de mare. N-avem nisip fin, dar nici marea noastră nu are. Manele E, mizerie SUNT, cocalari E cât cuprinde. Singura diferenţă dintre lacul ăsta şi mare este salinitatea apei.

Pozele de mai jos sunt făcute acum doi ani. Din păcate, acelaşi peisaj se regăsea şi acum o săptămână: pet-uri, cutii de detergenţi, recipiente de înălbitor, seringi, ace şi alte minuni. Cei de la Apele Române au venit şi au curăţat relativ zona, lăsând-o puţin curată. Locul e perfect şi pentru grătar, şi din câte ştiu eu nimeni nu interzice înotul sau campingul acolo. Problema nu o reprezintă cei de la Apele Române, care şi-au dat cât de cât interesul, ci oamenii. Ai o sticlă de apă sau de bere. CE faci cu ea? Încă una în plus în mormanul de gunoaie nu strică, nu?

Astăzi, înainte să plec, am observat grămada de gunoaie de la suprafaţa apei. Pluteau peturile şi resturile menajere ca nişte păsări moarte, în derivă. Mâine, zona va fi la fel ca cea din pozele de mai jos. E atât de greu să cari o sticlă sau o cutie de bere până la un coş de gunoi? Poate aşa se va simţi responsabil şi vecinul şi vecinul vecinului, şi poate peste 3-4 ani nu va mai fi nevoie ca Apele Române să cureţe lacul decât de eventualii copaci căzuţi în ape.

Şi nu, seminţele nu sunt biodegradabile. Atâta timp cât ele dispar în câteva luni, nu sunt biodegradabile, deci nu se scuipă direct pe jos.