Încerc să fiu patriot, naţionalist dacă vreţi. Îmi place ţara asta, e o ţară bogată, plină de chestii frumoase şi pe care n-aş schimba-o niciodată (ei, mă rog, poate cu Germania, că şi-aşa-s blond).
Încă de când am învăţat toate literele alfabetului, am scris compuneri despre “ţara mea frumoasă, ţara mea de dor”, despre relieful frumos, despre peisajele nemaivăzute, despre meleaguri uitate de lume (şi de civilizaţie). Poate aşa am fost învăţat, să-mi iubesc ţara, indiferent de cât rahat aruncă unii şi alţii prin media: furturi, mizerie, nesimţire. Numai că, şi aici trebuie să o scriu cu majuscule: “AVEM O ŢARĂ FRUMOASĂ, PĂCAT CĂ-I LOCUITĂ”.
Nu ţara e nasoală, urâtă şi mizerabilă, ci omul o face aşa. Aşa că, înainte de a scrie: “România e o ţară de căcat”, “România suge”, “Cea mai proastă ţară e România”, uită-te întâi la tine. Ce faci cu PET-ul de bere după ce-l bei? Mănânci seminţe de floarea soarelui în faţa blocului? Dacă da, unde arunci cojile? Dacă găseşti un portofel pe jos, îl duci la poliţie sau încerci să-i cauţi proprietarul? Când mergi la grătar, laşi mizeriile în urma ta? Când ştii că n-ai dreptate, obişnuieşti să-ţi ceri scuze sau SĂ-ŢI RECUNOŞTI GREŞEALA?
România nu e o ţară de rahat, ci oamenii din ea.
Leave a Reply