Ţin şi acum minte prima zi de liceu: vlăjgan tânăr, slab mort, cu trei floricele firave în mână pentru “doamna dirigintă”. Aflasem în ultima clipă că am o “doamnă” şi nu un “domn”, aşa că am fugit juma de oraş ca să caut floricelele alea. Le-am găsit la o ţigancă la suprapreţ. Începutul toamnei aducea cu sine profituri uriaşe de la tinerii liceeni.
Mi-am cunoscut vreo doi posibili colegi de clasă în careul din curtea şcolii, ce era plină de liceeni năzdrăvani. Eram la cel mai bun liceu din judeţ, la cel mai bun liceu din ţară. Eram hasdeean. Am intrat penultimul, dar eram mai fericit decât Michael Schumacher, care tocmai câştigase al patrulea titlu mondial cu doar câteva săptămâni în urmă.
Astăzi e altă treabă. Te poţi întâlni cu viitorii colegi încă dinainte să intri pe poarta liceului. Ai facebook, poţi şti dinainte ce colegi ai, poţi “socializa”. Primul ministru sugerează că ar fi bine ca şcolile să aibă wireless gratuit, ca să nu te plictiseşti ca mine jucând “X şi O” sau “Avioane” cu colegul. Te poţi tăgui în poze caraghioase fix în pauza mare, sau chiar în ora aia plictisitoare de economie, cu proful ăla nasol ( proful meu de economie din liceu semănă la freză cu Vlad Craioveanu combinat cu Ceauşescu). Ai opţiunea de a verifica înainte de întâlnire cât de potrivită e fata de la “9C”, îi poţi afla preferinţele muzicale, filmele favorite, sau chiar poţi vedea cât e de piţipoancă.
Aşa e, generaţia lor nu e ca generaţia mea, la fel cum generaţia mea nu a fost ca generaţia părinţilor mei. Nu-i judec, timpurile se schimbă, oamenii se schimbă, obiceiurile se schimbă, trebuie să fiu realist. Dar totuşi, nu pot trece cu vederea faptul că EI, în ciuda progresului tehnologic, par mult mai trişti ca NOI.
Poza preluată de pe site-ul colegiului, care arată exact cum l-am lăsat: ca în anii 2000.
Leave a Reply