Karma

Astăzi, în autobuzul cu care mă întorceam de la muncă au urcat trei copii. Posibil să fi avut vreo 14-15 ani, zgomotoși și râzători. Au început să tragă la sorți care să o sune pe nușce gagică. Șoferul, vizibil iritat de fericirea lor, i-a trimis în spatele autobuzului, întru veșnică hăhăire.

Râzătorii au coborât la Coresi, înjurând șoferul printre dinți. Cred că Huo-ul care s-a auzit din toată inima îi era adresat tot șoferului, dar nu-s chiar așa sigur. Am ajuns la capăt de linie și când să mă dau jos observ telefonul printre scaune. Ăla cu care voiau băieții să sune și nu știau cine are curajul. E un Samsung, nu mă prind ce model, că băieții cu ochii mici de prin Coreea lansează zeci de mii de telefoane anual. E blocat, că am vrut să sun pe primul din agendă. Mă uit spre șofer și-i zic dacă-l pot lăsa acolo sau mă duc la poliție cu el (secția doi era la 20 de metri depărtare). Într-un sfârșit, telefonul sună: “Bebe” vă apelează. Cred că știe că altul nu mai primește de la părinți, că-l aud prin telefon cum aleargă, de la Coresi până la capăt de linie e mai bine de un kilometru.

Au avut noroc că l-am găsit eu și nu altcineva, că sunt convins că-l găseau băieții pe Olx, la vânzare. S-au ales cu ceva totuși: cu muștruluire din partea șoferului, pe care l-am văzut cătrănit de când a pornit în cursă. Parcă aștepta să se certe cu cineva și n-avea cu cine.