Sunt românul tipic

Am acasă o colecție de șuruburi, piulițe și alte căcaturi inutile, pe care nu cred că le voi folosi vreodată. Dar, nu se știe, așa că le strâng. Am o altă cutie cu tot felul de piese, de la motorașe electrice la floppy disk-uri stricate. Am niște walkie-talkie de când eram copil, niște hard-disk-uri stricate și tot felul de sârme. Încă mai am o grămadă de CD-uri de la revistele de specialitate, și vreo 20 de dischete. Nu știu cu ce sunt, nu mai am de ceva timp unitate care să le citească.

Am strâns niște DVD-uri cu filme și mai am și niște DVD-uri de PlayStation 2. Le-am luat că poate-mi trebuie, nu se știe niciodată.

Dacă se strică ceva, imediat îl demontez și păstrez șuruburile, piulițele și șaibele într-o cutie. Dacă se poate, strâng și rezistoarele, capacitoarele și orice piesă electronică de care m-aș putea folosi pe viitor. Evident, nu le voi folosi niciodată, dar nu se știe, nu?

Iar ieri, mi-am adus aminte de cât de strângători suntem noi românii, atunci când am trecut pe lângă o bucată de sârmă pe stradă. Primul meu instinct a fost să o iau de pe jos, să o rulez și să o bag în buzunar. Deh, instinctele de șofer de dacie mor mai greu.