Memoria încotro?

Ieri după un examen, coordonatorul de an ne-a pus să ne spunem nemulţumirile în legătură cu cei patru ani în care am tocit coatele pe băncile facultăţii. I-am răspuns că nu mi-au plăcut pentru că NU am învăţat nimic. Şi nu pentru că aş fi fost leneş, ci pentru că nu era nimic de învăţat.

Memoria

Toată lumea se bazează pe memorie pentru viaţa de zi cu zi. Însă la şcoala românească memoria este baza informaţiei. Materia nu trebuie înţeleasă, ea trebuie tocită. Pentru că aşa sunt realizate şi subiectele: definiţii, cursuri întregi. Adică tu, ca student funcţionezi ca un harddisk. Nimeni nu te întreabă: „Bă boule, ai înţeles ceva din cursul ăla. Îţi va folosi pe viitor?”

Ca la noi

Ca la noi la nimeni. În toate ţările dezvoltate, se pune accent pe dezvoltarea capacităţilor studentului, nu pe reţinut. Când şî unde îmi va folosi mie debitul util al unui motor hidraulic liniar? Sau modelarea matematică a valvei de distribuţie cu comandă directă? Şi chiar dacă-mi vor folosi, nu e mai sigur să iau formula dintr-o carte, ca să fiu sigur că nu o greşesc?

Da, probabil şi Gică tractoristu’ ştie să citească dintr-o carte, dar nu ştie CE să citească. În patru ani de automatică nu am făcut nimic practic. Teorie, teorie şi iar teorie. Nu-i de mirare că facultăţile produc şomeri, iar profesorii fac greve. Totul începe de la cap, de acolo se împute.

Concluzie

Până nu se va schimba mentalitatea comunistă conform căreia orice elev sau student trebuie să reţină mai multe informaţii decât un HDD, vom avea un învăţământ la pământ. Tezele unice, bacalaureatul sunt cât de cât modele de schimbare: întrebări de GÂNDIT, răspunsuri în câteva rânduri, dar suficiente.

Premoniţie mai ceva decât mama Câmpina: în momentul în care toţi guvernanţii actuali vor fi înlocuiţi de generaţia tânără (fără mentalitatea comunistă), abia atunci vom putea spune că avem o bază de pornire. Până atunci nu avem nici mizeria de sub unghiile unui neamţ.