Cum am fost la pușcărie: căminul internat

Pușcăria din căminul internat Hasdeu am întâlnit-o în primul an de liceu. M-a lovit realitatea fix în moalele capului: opt paturi înghesuite pe o suprafață de câțiva metri pătrați, dulapuri și uși rupte, geamuri sparte prin care șuiera vântul, chiar dacă era vară.

Ca să nu fiu rău, existau mici diferențe între căminul-internat și pușcărie: ei aveau televizor, noi nu. Ei aveau apă caldă de două ori pe săptămână, noi ne spălam în chiuvetă. Noi aveam libertatea să ieșim doar în week-end, când plecam acasă, în restul timpului având nevoie de bilet de voie. Stingerea era la zece seara, trezirea era la șase dimineața, când intra furioasă pedagoga, răcnind ca balaurii din basmele românești.

Mâncarea era absolut odioasă, ciorba fiind o zeamă lungită cu cartofi prin care pluteau câteodată niște bucăți de carne. Deh, bucătăresele plecau în fiecare zi cu minim două sacoșe pline ochi, de trebuiau să deschidă ușa cu cotul. Și-acum îmi amintesc de “salata orientală”, o adunătură de cartofi fierți, stropiți cu oțet, în care aruncau în silă niște măsline și două rondele de ceapă. Dacă aveai noroc, poate prindeai și o rămășiță de ou fiert. La fel de detestat era și balastrul, grămada de orez cu care puteai sparge geamul și dinții.

Dimineața aveam apă caldă cu zahăr și cu puțină aromă de ceai, un ou fiert care de obicei mirosea ciudat și niște gem cu margarină. Uneori aveai și lapte cu puțină culoare și mult zahăr. Niciodată nu era de ajuns mâncarea, așa că seara ne așezam la masă și puneam fiecare câte o bucată de brânză, o bucățică de carne la untură, un pateu sau un baton de brânză topită. Atât de mult pateu am mâncat în cei trei ani petrecuți acolo, că atunci când am venit la facultate am evitat vreun an de zile orice contact cu el. Mi se făcuse o silă de pateu și de brânză topită, încât mai bine muream de foame decât să-mi mai pun încă o felie.

Anul trecut am văzut căminul. Era proaspăt renovat, cu termopane și cu termoizolație. Probabil că viitorii elevi nu vor trebui să ceară încă o pătură iarna, pe care să o așeze în geam ca să nu intre vântul. Probabil au apă caldă și nu vor sta ca animalele, înghesuiți ca vitele-n staul. Probabil vor avea televizor și frigider, două minuni ale lumii moderne. Probabil vor avea și wireless și apă caldă tot timpul. Bine, l-au renovat în zece ani de zile și tot nu cred că-l vor deschide anul ăsta. N-au bani, pentru că niciodată n-au avut, dar în schimb avem bani să dăm alocație refugiaților. Că ăia contează.

Cred că singura parte bună e că nu mai sunt deloc mofturos la mâncare.