Pușcăria din căminul internat Hasdeu am întâlnit-o în primul an de liceu. M-a lovit realitatea fix în moalele capului: opt paturi înghesuite pe o suprafață de câțiva metri pătrați, dulapuri…
Eram opt în camera prin care bătea vântul ca la el acasă. Iarna scoteam reşourile de sub paturi şi le băgam pe furiş în priză, făceam puţină căldură, apoi le ascundeam iar. Venea pedagogul în vizită, o femeie urâtă şi acră. Mai acră decât varza murată din pieţe, mai acră şi decât Monica Tatoiu în chiloţi de piele neagră. De fapt, oţetul avea gust de miere în comparaţie cu ea. Şi era doar una dintre cele patru gardience puse să ne păzească.
N-aveam termopane, iar geamurile tremurau ca piftia când bătea vântul. Trăgeam cele trei pături peste cap şi adormeam. Ah, de fapt adormeam ca iepurii, pentru că glumele proaste de şantier erau la ordinea zilei: rabatări, poşte, ţambal… numai gândul de a mă trezi cu picioarele în sus îmi provoca insomnie.
Aş fi vrut să fi avut un aparat foto, ca să surprind internatul în imagini, aşa (more…)
Continuarea de aici.
A doua întâlnire de gradul al III-lea cu cei mai negrii locuitori ai României, s-a petrecut în primăvara anului 2004 (cu aproximaţie).
Mă aflam pe un bulevard destul de circulat şi mă îndreptam către autogară la autobuzul care pleca la ora 14.00. Geanta pe umăr, banii în mână iar mâinile în buzunar.
În faţa mea se opresc doi ţigani şi-mi cer „cinci mii dă lei”. Cum nu aveam, îi refuz frumuşel, şi încerc să mă strecor printre ei. Nu erau prea mari, dar fizicul meu impunător (!) mă împiedica să-mi măsor puterile cu ei. Poate m-ar fi salvat fuga, dar aveam geanta prea grea.
Unul dintre ei bagă mână în buzunar (al lor, nu al meu) şi-mi spune că are un cuţit şi că (more…)
De câteva zile sunt asaltat de massuri care mă îndeamnă să trimit mai departe compasiunea mea faţă de handbalistul ucis mişeleşte de ţigani.
Nu o voi face, pentru că acele mesaje nu reprezintă decât spam şi le voi ignora.
Vreau totuşi să aduc în discuţie un subiect foarte dezbătut şi foarte „la modă” printre mulţi : discriminarea.
Fiind un articol foarte lung m-am decis să-l împart în două, pentru a nu deveni plictisitor.
Mă număr printre miile (poate chiar milioanele) de români care au avut de-a face la un moment dat cu ţigani. Şi nu la modul plăcut, pot zice.
Următoarele două întâmplări s-au petrecut acum câţiva ani, când îmi stricam neuronii pe chimie, matematică şi fizică într-o cameră lugubră a căinului-internat din Buzău. Eram licean înclasa a 10-a într-un binecunoscut colegiu din Buzău.
N-aveam calculator pentru că nu aveam voie (cică era consumator de curent), aşa că mai mergeam din când în când la o sală de internet aflată în apropiere. Nu conta faptul că era mereu plină (majoritatea clienţilor fiind mai întunecaţi ca Lucifer), conta că aveam o oră în care să zburd pe internet sau eventual să-mi stric ochii jucând nuştiu ce joc în reţea.
Într-o seară am plecat mai mulţi către Tess (aşa se numea parcă) să luăm o oră de internet apoi să ne întoarcem: aveam permisie până la ora 23.00. Apoi ne încuia poarta şi trebuia să ne descurcăm singuri. :)
Plătesc, apoi mă duc către calculator.
Dacă aţi fost vreodată în vreo sală de genul acesta, ştiţi că sunteţi anunţaţi cu câteva minute înainte de expirarea timpului printr-un mesaj care apare enervant pe ecran. Nu a apărut bine mesajul, şi mă trezesc cu un „colorat” în spatele meu, care (more…)
